Traiesc din nou un comportament schizoid. Inteleg, in sfarsit, ce inseamna butada din povesti nemuritoare “un ochi plange, un ochi rade”. Povestea are legatura cu un locsor din patria noastra incremenit intr-o opera deja bufa prin personajele care o compun – Moneasa. Dibuit probabil cu o nuielusa de alun inca de pe vremea dacilor, izvorul vindecator se incapataneaza atemporal sa oblojeasca varicele unor picioare batrane sau salele pietrificate ale vreunui domn trist. Dincolo de yin-yang-ul trecut-prezent, toata Valea Monesei are o energetica aparte, palpabila, pipaibila, exoterizanta pentru un tanar initiat ca mine.
Este al treilea an cand organizam aici tabara de vara de Karate cu copiii si tinerii centuri colorate si centuri negre din Federatia noastra de Arte Martiale. Sa va spun cum arata o felie zdravana de paradis, din punctul meu de vedere. Pe la 6 jumate’ dimineata, o raza de soare filtrata de teiul din curte ma face sa ma intind ca un pisoias in patul putin rustic al pensiunii unde vietuiesc. Imi trag repede un sort si ies in curte, care este de fapt padure, singurul semn de civilizatie fiind cateva dale de gresie pe care se incalzesc, total neecumenic, doua soparle, un soparloi si vreo cateva soparlite.
Nu are rost sa va transmit eteric CD-ul si flaconul cu trilurile pasarilor si cu mirosul greu, a dulce pacat, al florilor de tei. Cateva asane din Hatha Yoga, prestate, cu demnitatea varstei, in iarba, o cana de cafea si apoi drumul de 3 minute pana in tabara; trec un pod ingust si dau binete unui card de cleni care se zbenguie in permanenta la 3 m de nasul meu. Retardez instant la varsta prepubertala, cand aud larma copiilor care isi incheie inviorarea.
Tabara arata cam asa: un sir de casute colorate in spectrul ROGVAIV, ca niste chakre, pierdute intr-un ocean de verdeata, de ciresi salbatici; doar dojo-ul este modern, utilat pana si cu aer coditionat. Intram cu totii aliniati, copiii de mana, in cantina, pentru micul dejun. Din nou, arc peste timp, subconstientu-mi explodeaza si, nu va vine sa credeti, pe masa avem paine proaspata, unt si marmelada din aceea tinuta in calupuri invelite in sipci de lemn. Nu lipseste, evident, nici ceaiul aromat si foarte dulce.
Ziua decurge aparent monoton, antrenament de 2 ore dimineata, masa de pranz, cu o mancare innebunitoare facuta la cazan, cu nelipsita salata de varza, drapel zdrentuit al taberei, antrenamentul de dupa-masa, cina, stropita modest cu o gura de palincuta cu aroma de sambure (binen-teles, doar pentru sensei) si apoi seara lunga, cu povesti, cu un pahar de vin rece, salutul oficial al licuricilor si un somn cum nu am mai avut de mult.
Am facut pana si focul de tabara, inalt cat o cascioara, cu cantece, jocuri, dansuri si nelipsitele povesti. De-aba astept anul viitor. De ce un ochi plange, unul rade? Pentru ca, plecand de la Moneasa, am revenit in bula atemporala care este cabinetul meu de terapii, ashramul meu si uneori si altarul. Mi-am reinceput cu pasiune, cred, terapiile, seminariile si cursurile, si ma rog zilnic sa nu se schimbe mare lucru in viata mea. M-am hotarat ca sambata aceasta sa tin o prelegere despre spiritele elementale: gnomi, elfi, silfi, ondine, nimfe, genii, penati.